Romanian foreign policy and Carol I
| Autori |
|
| Limba de redactare | engleză |
| Descriptori |
|
| Excerpt | Încă din 1866, Principele Carol I de Hohenzollern s-a implicat direct în politica externă a României, ţară care se afla în acea prerioadă la confluenţa intereselor marilor puteri vecine. Principalele obiective care au stat mereu în atenţia lui Carol au fost: salvarea existenţei Statului, afirmarea lui în sud-estul Europei şi, în perspectivă, obţinerea independenţei. Acestea erau în acelaşi timp interesele naţiunii române şi impuneau o politică diplomatică echilibrată, în condiţiile în care Turcia, Rusia şi Austro-Ungaria se împotriviseră alegerii unui principe străin pe tronul României. Principala piedică în calea realizării năzuinţelor româneşti era Turcia, care încă stăpânea bună parte din Peninsula Balcanică. Ea punea condiţii dure pentru recunoaşterea noului domn: respectarea relaţiilor de vasalitate existente, neacceptarea denumirii de România, nerecunoaşterea demnităţii princiare ereditare ş.a. În contextul conflictelor cu Serbia şi Creta, Imperiul Otoman îşi mai scade din intransigenţă şi, în 12/24 octombrie 1866, în timpul vizitei la Istambul, Principele Carol de Hohenzollern primea firmanul de numire din partea Sultanului Abdul-Aziz. Prin această numire, Poarta Otomană recunoştea practic unirea perpetuă a celor două ţări române. În primii ani ai domniei lui Carol, diplomaţia românească s-a orientat spre creştinii de peste Dunăre, sprijinindu-i în lupta pentru înlăturarea suzeranităţii otomane. De aceea, s-a dorit conturarea unor alianţe regionale, în acest scop înscriindu-se şi tratatul încheiat între Domnitorul Carol I şi Prinţul Mïlan Obrenovič, la 20 ianuarie 1868. Atitudinea Românie a fost însă dezaprobată de marile Puteri, de aceea, după 1868, se constată o reorientare a politicii externe. Ţintă principală devine cultivarea bunelor relaţii cu Austro-Ungaria, Germania şi Rusia. O convenţie comercială, în 1875, cu Austro-Ungaria şi una cu Rusia în 1876 sau înfiinţarea agenţiilor diplomatice la Berlin (1872), Roma (1873), Petersburg (1874), demonstrau faptul că România se manifesta ca un stat independent. Proclamată pe 9 mai 1877, independenţa României, pecetluită prin luptă de armata română la Plevna, Rahova, Smârdan sau Vidin, avea să determine mutaţii semnificative în politica externă a României. Prestigiul lui Carol I a crescut considerabil, iar modificarea statutului internaţional al României impunea o schimbare a rangului domnitorului. Astfel, după proclamarea Regatului (14/26 martie 1881), Carol şi Elisabeta se încoronează, la 10 mai 1881. După aceste evenimente, un merit esenţial i-a revenit lu Carol I în orientarea României spre Germania, care devenise prima putere a Europei. În contextul în care Bismark îl atenţionase pe Carol că drumul spre Berlin trece neapărat prin Viena, România semnează la 18/30 octombrie 1883 un tratat cu Austro-Ungaria, prin care acele două state se angajau să-şi vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat (practic era vizată Rusia). În aceeaşi zi, a aderat la tratat şi Germania. Alianţa cu Austro-Ungaria, încheiată din interese de stat (s-a avut în vedere situaţia românilor din Transilvania), a fost ţinută secretă şi a însemnat, pentru acea perioadă, o garanţie de securitate pentru România. La începutul secolului al XX-lea, România ducea o politică de echilibru între Marile Puteri şi de amiciţie cu toate statele. De aceea, ambiţiile teritoriale ale Bulgariei din 1912-1913 au constituit o reală sursă de nelinişte la Bucureşti, ele ameninţând răsturnarea echilibrului de forţe. Cele două războaie balcanice au pus altfel la încercare alianţa României cu Austro-Ungaria (care sprijinea Bulgaria) şi a oferit Franţei posibilitatea de a atrage România mai aproape de Antantă. Rusia, de asemenea, a iniţiat o apropiere de România. Orientările în politica externă a României s-au evidenţiat printre altele, şi prin vizitele la nivel înalt făcute de oaspeţi princiari sau regali la Curtea României, prolej cu care se rezolvau multe probleme importante. Ceremoniile de primire se desfăşurau după instrucţiunile personale ale regelui, după cum era înscris şi în Ceremonialul întocmit de mareşalul Curţii, Theodor Văcărescu, la 1875. Instrucţiunile regelui arătau, dincolo de eticheta ce exista la reşedinţa suveranului, relaţiile externe ale ţării în anumite perioade. Oaspeţii regeşti erau întâmpinaţi la Bucureşti, mai târziu şi la Sinaia (după 1883), într-o atmosferă sărbătorească, pregătitiă de suveran şi de oficialităţile române. S-au bucurat de o atenţie deosebită în timpul vizitelor făcute în ţara noastră, printre alţii: Principele Mїlan Obrenovič al Serbiei (aprilie 1867), Jérôme Napoleon, prinţul moştenitor al Franţei (iunie 1868), Arhiducele Rudolf, moştenitorul Austro- Ungariei şi soţia sa, Arhiducesa Ştefania (aprilie şi septembrie 1884), împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei (mai 1887), Arhiducele Karl Ludovic al Austro-Ungariei şi Arhiducesa Maria Theresia (septembrie 1888), Ducele de Walles, viitorul rege Eduard al II-lea al Marii Britanii (septembrie 1888). Un mare succes politic a fost considerată vizita împăratului Franz Joseph (16-18 septembrie 1896). Străzile Bucureştilor erau feerice, cu arcuri de triumf din Veneţia şi flori, porumbei albi, legaţi cu panglici în culorile imperiului, brăzdau cerul. Seara, Palatul, teatrul şi clădirile din Calea Victoriei erau iluminate de coroane imperiale din becuri multicolore. Alte surprize i s-au pregătit la Peleş, unde a ajuns a doua zi. O dovadă a bunelor relaţii dintre Puterile Centrale şi România au dat-o manifestările prilejuite de împlinirea a 70 de ani de către regele Carol I, la 8/21 aprilie 1909. Cu această ocazie, Principele Friedrich Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, aflat în vizită în România, i-a înmânat suveranului român bastonul şi însemnele de general feldmareşal al armatei germane, acordate de împăratul Wilhelm al II-lea. De asemenea, ca o consacrare a bunelor raporturi cu Viena, se înscrie şi vizita Arhiducelui Franz Ferdinand cu soţia sa Sofia de Hohenberg (iunie 1909). Un semn de apropiere a Rusiei de ţara noastră a fost acordarea bastonului şi a însemnelor de mareşal al armatei ruse, lui Carol I, la 16 noiembrie/9 decembrie 1912, cu ocazia sărbătoririi a 35 de ani de la căderea Plevnei. Întâlnirea dintre Carol I şi ţarul Nicolae al II-lea, la Constanţa, la 1/14 iunie 1914, considerată de bătrânul rege drept o zi mare, semnifică însă o îndepărtare de linia alianţei din 1883. La izbucnirea primului război mondial, regele Carol I era bolnav, iar hotărârea de neutralitate a ţării, luată de Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, l-a afectat profund, pentru că nu mai putea controla politica externă a României. În acele zile dramatice, regele a semnat totuşi, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, Convenţia secretă între România şi Rusia. Astfel, drumul spre Antantă şi intrarea României în războiul pentru unitatea naţională, erau deschise. |
| Paginaţia | 167-179 |
| Descarcă fişierul | 
|
| Titlul volumului de apariție |