Fișă de articol.

Image Alt

Cultural and artistic preoccupations of the Royal Family - Medalist testimonys / Preocupările culturale şi artistice ale membrilor Familiei Regale – Mărturii medalistice

Autori
Limba de redactare engleză
Descriptori
Excerpt Articolul urmăreşte unele pasiuni culturale şi artistice ale membrilor familiei regale şi strădaniile lor pentru înţelegerea spiritului românesc şi simbolurilor noastre naţionale, din perspectiva medaliei. În acest sens medalia este o impresionantă sursă de informaţii pentru istorici şi pentru oameni de cultură în general, multă vreme jucând rolul mass-mediei de astăzi, ca mijloc de popularizare a realizărilor unei societăţi şi de transmitere a mesajelor politice în rândul maselor şi în exterior, adresându-se intelectului şi sufletului. Carol I a preferat medalia şi i-a acordat un rol important în reflectarea realizărilor sale, adresându-se celor mai buni gravori şi modelatori ai epocii, în special din spaţiul german: W. Kullrich, P. Telge, A. Scharff, T. Szirmai. Această preferinţă a sa a contribuit la formarea unei şcoli româneşti de medalistică, reprezentată de artişti consacraţi (Fritz şi Carl Storck, Paciurea, Dimitrescu), dar şi de artizani, fondatori de case de gravură româneşti (Menachem Carniol, J. Carapati sau Theodor Radivon). Medalistica Elisabetei a abordat teme ce amintesc aportul său deosebit ca ocrotitoare a poeziei, muzicii, artei populare sau lăcaşurilor de cult. Imaginea sa a devenit simbolul României Independente – apare astfel pe medalia oficială bătută în 1881 de Wilhelm Kullrich, cu ocazia proclamării Regatului şi aniversării a cinci ani de la Independenţă, unde este înfăţişată cu părul scurt, pieptănat liber, aşa cum apare pe medalia “Carmen Sylva - Augens vivo”, singura sa medalie non conformistă, lucrată tot de Kullrich, ce a fost oferită Reginei după primirea sa în rândurile Academiei. Chipul său apare şi mai târziu, pe “Crucea Meritul Sanitar” („Crucea Regina Elisabeta”) instituită în 1913, pentru a recompensa medicii şi personalul sanitar ce se distinseseră în combaterea epidemiei de holeră din timpul războiului balcanic. În aceeaşi postură de “mamă a răniţilor” apare şi pe o reuşită machetă dedicată de Armata Română suveranilor cu ocazia aniversării a 25 ani de la războiul de independenţă, piesă lucrată de Paul Telge la Berlin. Ferdinand I a fost mai puţin interesat de medalii, pasiunea sa îndreptându- se către arta decoraţiilor, el fiind creatorul unor proiecte de ordine, decoraţii şi însemne pentru răsplătirea celor care au contribuit la crearea României Mari: proiectul şi statutele ordinului „Mihai Viteazul”, „Crucea Regina Maria”, mai multe variante pentru un „Ordin de merit al Unirii”şi pentru statute şi chiar liste cu personalităţile, care urmau să primească acest ordin în premieră. Decoraţia nu a fost emisă, dar elementele componente se regăsesc în ordinul cu colan „Ferdinand”, instituit pentru comemorarea unirii tuturor românilor, la 8 mai 1929, la 10 ani de la Unire. Regele Ferdinand şi C-tin Kristescu sunt autorii unor proiecte pentru „Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918”, proiectul regal fiind adoptat oficial. Sunt apoi câteva proiecte de distincţii, cunoscute din caietele de schiţe ale regelui Ferdinand – de exemplu „Semnul distinctiv al războiului din 1916-1918”, o probă (de aur) pentru un însemn cu cifra regelui Ferdinand, oferit de rege ofiţerului de stat major Sofronie Tănăsescu. Principesa şi mai apoi regina Maria a preferat medaliei arta fotografică, aplecarea spre această artă fiind stimulată de un simţ înnăscut pentru „regie” şi costum. Portretul principesei Maria, prezent pe numeroase cărţi poştale, a servit ca model pentru gravorii care au lucrat medalii şi plachete originale (Scharff, SzirmaiKristescu, Kara, Becker), din 1913, implicarea Mariei în Războiul de Întregire, Marea Unire, Încoronarea, a prilejuit baterea unor medalii cu evident rol propagandistic, regina fiind reprezentată ca un simbol al României Mari (de exemplu, pe medalia bătută de francezul Dautel la comemorarea a 10 ani de la Unire), medalii influenţate de curentul Art Nouveau, pe care Maria l-a susţinut şi încurajat. Principesa Ileana a moştenit preocupările creatoare ale tatălui său. Este autoarea portretului medalistic dedicat morţii regelui Ferdinand, folosit şi pentru medalia-decoraţie din 1929. Portretul, de un realism deosebit, dovedeşte execuţia modelului după natură, nu după fotografii oficiale, cum era moda timpului. Ileana este şi autoarea unei plachete remarcabile dedicate unui episod dramatic – o barcă cu pânze pe o mare învolburată. Realizările sale se remarcă printr-un relief foarte adânc, apropiat mai mult de sculptură decât de arta medaliei. În mod categoric, în medalistica noastră creaţiile Ilenei sunt piese singulare, expresia unui real talent, influenţat de şcoala de sculptură din primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Carol al II-lea a moştenit pasiunea tatălui şi gustul său pentru decoraţii, în sensul instituirii unor noi ordine şi modificării ierarhiei ordinelor şi sistemului de purtare a lor, majoritatea inspirate de cele prusace: Ordinul “Pentru merit” (1931), ce se acorda “proprio motu” cetăţenilor români şi străini pentru “fapte de credinţă faţă de suveran, fapte de înaltă cultură şi înalt civism”; Ordinul “Serviciu credincios” (1932), devenit cel mai înalt ordin naţional, fiind plasat înaintea ordinului “Steaua României”; Ordinul “Casei Domnitoare” şi Medalia “Casei Domnitoare” (1935), după modelul „Ordinului Casei de Hohenzollern”, ce se acorda “proprio motu” civililor şi militarilor pentru merite faţă de dinastie; Ordinul “Bene Merenti al Casei Domnitoare” şi “Crucea Casei Domnitoare”, instituite la aceeaşi dată şi în aceleaşi condiţii cu cel dinainte; Ordinul şi Medalia “Virtutea Aeronautică” (1931) şi “Virtutea Maritimă” (1936), Medalia “Amintirea regelui Carol al II-lea” (1939). Prin instituirea acestor ordine personale, Carol al II-lea a dorit legitimizarea sa ca membru şi succesor al Dianstiei şi recunoaşterea apartenenţei la Casa de Hohenzollern. Mihai I nu a fost interesat de medalistică, puţinele piese din timpul său fiind în general emise de Monetăria Statului cu ocazia unor aniversări care priveau guvernul şi mai puţin Dinastia (de exmplu “Medalia jubileului Fundaţiei Regale Carol I” din 1941). A instituit în 1940 Ordinul şi Medalia “Meritul agricol”, dar nu a reuşit să instituie Ordinul “23 August” (Muzeul deţine proiectele din anul 1945 pentru însemnul Ordinului pentru clasa I, şi pentru clasa II-a, cu panglică şi fără). Încă din primii ani de domnie, regele Carol I şi regina Elisabeta s-au angajat în protejarea culturii naţionale, în sensul implicării în modernizări arhitecturale şi în fondarea unor instituţii cultural-educative şi religioase, activitate ce se regăseşte şi în medalii. Una din marile lor realizări arhitectonice a fost Castelul Peleş, ridicat de Carol I la Sinaia, pentru reşedinţa de vară. S-a bătut şi o frumoasă medalie, lucrată din argint, argint aurit, bronz, opera gravorului Wilhelm Kullrich, care a redat pe reversul medaliei imaginea castelului “ad vivum”. Castelul Peleş, devenit un simbol al Dinastiei, va apare şi peste ani, pe piese comemorative: în 1906, cu ocazia serbărilor jubileului de 40 ani de domnie, pe o medalie semnată de Szirmai, precum şi pe o bancnotă emisă de Carol al II-lea. O altă preocupare sistematică a regelui Carol I secondat de soţie a fost ctitorirea, restaurarea şi reedificarea a numeroase lăcaşe bisericeşti, faţă de care s-a arătat preocupat de la începutul domniei: „Popoarele care îngrijesc monumentele lor să rîdică ele înşile, căci pretutindenea monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generaţiile viitoare”. Una din cele mai mediatizate acţiuni de acest fel a fost reconstruirea Mănăstirii Curtea de Argeş, aleasă de Carol I ca loc de veci pentru membri Dinastiei. Carol a acordat o atenţie deosebită acestei reedificări, inspectând şi supraveghind personal lucrările. Catedrala de la Argeş s-a inaugurat în 1886. S-a emis o medalie, lucrată de Kullrich “ad vivum”, datată 1886, piesă gravată la Monetăria Naţională de Anton Fessler, în anul următor. La fel ca şi în cazul Peleşului, imaginea catedralei a devenit un simbol al pietăţii regale şi a fost reluată şi pe medalii populare, bătute cu diferite prilejuri de societăţi de binefacere sau particulari. Amintim câteva medalii şi plachete comemorative, lucrate de gravori români (Radivon, Carniol, Şaraga): biserica Sf. Dumitru Craiova (), biserica Mitropoliei Iaşi (1886), biserica Sf. Ilie Nou din Bucureşti (1903), Sf. Nicolae Vlădica din Prund (1904), biserica M-rii Sinaia (1903), bisericile Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae din Iaşi (1904), catedrala Sf. Alexandru din Alexandria (1896), biserica Azilului Elena Doamna (1912), biserica din Buşteni. Carol s-a angajat personal în restaurarea multor edificii de acest fel; în 1901, în timpul crizei care a dus la sistarea lucrărilor de restaurare, a cerut Preşedintelui Consiliului de Miniştri să aplice şi listei civile reducerea lefurilor funcţionarilor statului, economia realizată rămânând la dispoziţia tezaurului public pentru rezolvarea unor credite bugetare. În felul acesta, s-a finalizat restaurarea bisericilor Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae din Iaşi, cu acest prilej fiind bătute trei plachete – câte una pentru fiecare monument şi una comună, aceasta din urmă, pe avers, cu portretul lui Carol I alături de cel al lui Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu, tenta propagandistică fiind evidentă. Placheta dedicată restaurării bisericii Sf. Nicolae din Iaşi, din punct de vedere al concepţiei artistice este o inovaţie medalistică. Reversul prezintă în dreapta, în medalion, portretul lui Ştefan cel Mare, în stânga edificiul restaurat şi în exergă o legendă pe şapte rânduri. Rândurile 3-5 sunt astfel plasate încât lasă în dreapta un spaţiu unde este gravat un portret în profil stânga; este un chip ascetic, cu barbă ascuţită şi păr buclat, ce poate fi autoportretul autorului plachetei, G. Popescu. Este singura intervenţie anonimă de acest fel; pe placheta omagială dedicată de Tony Szirmai numismatului colecţionar C-tin Alessandrescu (1907) există un autoportret al autor O altă preocupare permanentă a regelui Carol I a fost grija pentru învăţământ - primar, secundar, superior şi profesional, acordând o atenţie deosebită funcţionării învăţământului primar, mai ales a celui rural (“…acolo unde este începutul instrucţiunii unui popor”). S-au emis numeroase medalii premiu şcolare, care s-au bătut până la sfârşitul perioadei interbelice: distincţii pentru studiu, conduită, bună purtare, limbi străine, lucru manual, arte frumoase, educaţie fizică, etc. Astfel de medalii au fost bătute de Casele de gravură specializate – Carniol, Radivon sau de mici artişti locali. De obicei nu erau semnate. Amintim câteva din realizările din domeniul învăţământului înfăptuite în vremea lui Carol I, consemnate şi prin medalii: medalia bătută de Casa vieneză Wilhelm&Mayer în 1869, la inaugurarea Facultăţii de Medicină a Universităţii Bucureşti sau medalia lucrată de Carniol Fiul în 1897, la inaugurarea clădirii Universităţii din Iaşi. Nepotul său Carol al II-lea a continuat activitatea de susţinere a culturii prin promovarea accesului la cartea scrisă. În aceste sens amintim atenţia deosebită acordată Expoziţiilor de carte, pe care ne-o readuce în memorie medalia “Luna Bucureştilor – Ziua cărţii”, piesă lucrată de gravorul Curţii lui Carol al II-lea, E. W. Becker. De la Ferdinand şi Maria ca principi moştenitori, sunt cunoscute frumoasele piese executate de Tony Szirmai şi de rusul Felix Rasumy pentru Maria în stilul Art Nouveau. În anii 1914-1920 s-au emis piese cu puternică tentă propagandistică: medaliile „operelor de caritate”, expuse în străinătate pentru a atrage atenţia Occidentului asupra problemelor României, fiind şi valorificate pentru ajutorarea prizonierilor aliaţi, în primul rând români şi plachetele Secţiei române a Societăţii „Veşmântul prizonierilor de război”, care au recompensat operele de caritate şi au avut acelaşi rol propagandistic. Încoronarea a prilejuit baterea unor medalii diverse - unele oficiale, opera sculptorului Constantin Kristescu, plachetele executate în 1926 de Wilhelmina Pesky după fotografiile oficiale din 1922, suveranii fiind reprezentaţi în costumele de la încoronare; medaliile orădeanului Mihail Kara pentru proiectata încoronare din 1920, lucrate în stil Art Nouveau, care exprimau gustul artistic al Mariei, pasiunea ei pentru decorul floral, în special pentru crini, pe care-i vom întâlni şi mai târziu, pe ultima medalie a Mariei - “Stella Maris”, bătută în 1938 de Becker într-un stil Art Déco puternic influenţat şi el de personalitatea şi temele Mariei. Portretele Mariei au devenit simboluri - superbul portret Art-Nouveau creat de Kara în 1920, portretul în costum de soră de caritate de pe medalia din 1913 (reluat şi în 1926) devenit simbolul Crucii Roşii române interbelice, sau chipul României Mari reprezentat prin imaginea sa idealizată, romantică, creată de francezul Dautel pe medalia comemorării a 10 ani de la Unire. Această pasiune pentru costumul popular feminin impusă de reginele Elisabeta şi Maria a inspirat pe sculptorul gravor Kristescu în reprezentarea tinerelor în costum popular (ce simbolizau provinciile româneşti unite) de pe reversul medaliilor Expoziţiilor Generale din Chişinău-Basarabia, din 1923-1924.
Regina Elisabeta a sprijinit mult şi creaţia literară; cel care a apropiat-o de literatura română şi a încurajat-o să scrie a fost poetul Vasile Alecsandri. Apropierea artistică dintre poet şi regina poetă este sugerată de o medalie bătută în amintirea premiului Gintei Latine primit de Alecsandri la Montpelier, unde, pe revers, sunt gravate cuvintele Elisabetei: “În cupa lui de aur el bea numai lumină”. În 1881 Regina Elisabeta a fost primită ca membru onorific în Academia Română, acestui eveniment fiindu-i dedicată medalia lucrată de Kullrich, cu un portret singular în medalistica sa, neconformist, sugerând poezia pădurilor. Potretul a fost reluat, ca tip dar într-o manieră populară, pe o medalie turnată în fontă bătută de Turnătoria Lemaitre în 1906, o raritate medalistică. O altă pasiune a Elisabetei a fost muzica. A susţinut tinerele talente, cel mai cunoscut fiind G. Enescu - „copilul ei de suflet”, cel care a obţinut premiul I la Conservatorul din Paris. Relaţia suveranilor României cu profesorii şi elevii conservatorului este amintită de o medalie ce le-a fost dedicată în 1889, la comemorarea jubileului de 25 de ani de la fondarea Conservatorului de muzică şi declamaţiune din Bucureşti. Cu ocazia vizitei în Franţa pentru a susţine cauza României la Conferinţa de pace, la 23 februarie 1919, Regina Maria, în prezenţa preşedintelui Franţei, a fost primită ca membru corespondent al Academiei de Belle Arte din Paris – Secţia Pictură, eveniment imortalizat prin baterea unei medalii din bronz de către Szirmai.
Paginaţia 191-214
Descarcă fişierul
Titlul volumului de apariție
  • Muzeul Naţional; XVIII; anul 2006