| Excerpt |
Ridicându-se oarecum în umbra fratelui său mai mare, celebrul om politic şi de stat Ion I. C. Brătianu, pe care l-a sprijinit întotdeauna cu admiraţie şi cu un devotament fără margini, Vintilă I. C. Brătianu şi-a înscris numele în istoria modernă a României ca iniţiator şi promotor de geniu al doctrinei economice liberale „Prin noi înşine”. Prin activitatea lor din primele decenii ale secolului al XX-lea, cei doi fraţi au dus mai departe, în mod strălucit, acţiunea de modernizare şi dezvoltare a statului român, începută în ultimele decenii ale secolului precedent de tatăl lor, fostul prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu, împreună cu regele Carol I. Artizanul politicii economice a liberalilor de după 1920, Vintilă Brătianu s- a născut la 3 septembrie 1867 în casa părintească din Bucureşti. Era al treilea şi ultimul dintre băieţii soţilor Ion C. Brătianu şi Pia Brătianu, născută Pleşoianu, care au mai avut şi cinci fete. Beneficiind de o educaţie îngrijită şi severă din familie şi de studii liceale de calitate la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, Vintilă I.C. Brătianu a urmat, ca şi fraţii săi mai mari, Ionel şi Dinu, înalte studii politehnice la Paris. Meseriile de inginer de drumuri şi poduri sau inginer de mină, practicate o vreme pe şantierele unei Românii ce se moderniza frenetic, nu i-au împiedicat pe nici unul dintre cei trei fraţi să ajungă înalţi demnitari de stat şi lideri de seamă ai Partidului Naţional Liberal. In ceea ce-l priveşte pe Vintilă, seriozitatea şi competenţa dovedite ca tânăr inginer pe şantierul marelui pod peste Dunăre de la Cernavodă sau la alte lucrări de la calea ferată, l-au recomandat pentru o serie de funcţii de mare răspundere pentru economia ţării, în domenii pe care le-a dinamizat ca nimeni altul înaintea sa. Astfel, ca director general al Regiei Monopolurilor Statului, instituţie-cheie a structurilor economice ale României de atunci, a revoluţionat practic, între altele, cultura şi industria tutunului şi a reorganizat, la standarde înalte de eficienţă, Serviciul de navigaţie pe Dunăre şi pe mare. Prevestind strălucitoarea carieră de finanţist de mai târziu, ca secretar general al Ministerului de Finanţe, după o guvernare conservatoare caracterizată prin grave dezordini financiare, a contribuit decisiv la construirea unui buget de austeritate, dar pe deplin echilibrat pentru anul 1901 şi a vegheat cu străşnicie la execuţia bugetară riguroasă şi cheltuirea corectă a banului public. Între iunie 1907 şi februarie 1910 a îndeplinit funcţia de primar general al Bucureştilor, de numele său legându-se o seamă întreagă de lucrări edilitare şi social-culturale, care nu numai că au aliniat capitala României la standardele europene ale timpului, dar i-au adus şi onoranta denumire de „micul Paris”. De altfel, prin vocaţia sa de organizator şi de administrator eficient, Vintilă Brătianu a revigorat toate organismele de stat sau instituţiile de credit pe unde a trecut, inclusiv Banca Naţională, unde a fost cenzor şi director, Banca Românească (1911), între ai cărei iniţiatori şi conducători s-a aflat sau Centrala Băncilor Populare şi Cooperativelor Săteşti. În vara anului 1913 a participat ca ofiţer de artilerie la campania Armatei Române din Bulgaria în cel de al doilea război balcanic, prilej cu care s-a familiarizat temeinic cu problemele miltare. Nu este de aceea de mirare că primul ministru Ion I. C. Brătianu n-a ezitat să-şi numească fratele şi să-l menţină în dificila funcţie de ministru de război în perioada participării României la Primul Război Mondial. Şi trebuie subliniat că, în pofida unor dificultăţi de neimaginat, ministrul civil de război Vintilă Brătianu, poate singurul în măsură, a reuşit să asigure cadrul organizatoric şi sprijinul material necesar pentru purtarea războiului şi renaşterea din propria cenuşă a armatei în Moldova. După încheierea războiului şi reîntregirea ţării s-a ivit însă o nouă provocare, poate la fel de mare ca şi războiul însuşi: reconstrucţia şi dezvoltarea României în noile sale frontiere, în fapt, desăvârşirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, precum şi aplicarea unor reforme economice şi democratice profunde. Aceasta a fost şi tema de bază a Congresului General al Partidului Naţional Liberal din 27 noiembrie 1921, care a adoptat Programul partidului de reconstrucţie şi dezvoltare a ţării. Principalul autor al acestuia a fost nimeni altul decât Vintilă Brătianu, cel care s-a şi implicat apoi, cu devoţiunea şi rigoarea ce-i erau caracteristice, la punerea lui în practică. În studiul de faţă şi în anexe sunt prezentate o serie de documente aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, care atestă preocuparea stăruitoare a acestui om de stat român pentru aplicarea întocmai a programului din 1921, dar şi conceptele de bază ale doctrinei economice liberale „Prin noi înşine”. Astfel, în februarie 1922, la numai câteva săptămâni de la venirea la putere a unui nou guvern condus de Ion I. C. Brătianu, în care Vintilă deţinea portofoliul finanţelor, acesta din urmă prezenta cabinetului un referat în care schiţa, în linii mari, politica financiară a statului român, aşezând pe primul plan repunerea în funcţiune a tuturor serviciilor publice şi restabilirea mijloacelor ordinare de plată pentru a se face faţă nevoilor imediate ale României Mari, ieşite de puţin timp din starea de război. La sfârşitul lui ianuarie 1923, Vintilă Brătianu prezenta guvernului un alt referat privind situaţia financiară a ţării şi programul în domeniu pe 1924. Era, de data aceasta, un program complet, complex şi de o extraordinară coerenţă, ce punea România pe o cale sigură de refacere şi dezvoltare economică rapidă. În baza doctrinei liberale „Prin noi înşine”, el prevedea, în esenţă, valorificarea inteligentă a tuturor bogăţiilor şi resurselor naţionale prin intensificarea activităţilor industriale proprii, stabilizarea completă a monedei naţionale şi întărirea capitalului autohton, precum şi folosirea împrumuturilor externe exclusiv în susţinerea programelor naţionale de dezvoltare şi nu pentru consum. Prin urmare, deviza „Prin noi înşine” nu excludea cooperarea economică şi financiară cu capitalul străin, ba dimpotrivă, dar urmărea folosirea eficientă a acestuia în scopul dezvoltării economiei naţionale şi consolidării capitalului românesc. Extrem de interesant este şi raportul prezentat guvernului în şedinţa din 19 iulie 1923 cu privire la vizitele făcute la Paris, Londra şi Roma. Din raport reiese cerbicia cu care Vintilă Brătianu a apărat cauza României în problema reparaţiilor de război, dar şi faptul că a prezentat conducătorilor din ţările vizitate programul românesc de dezvoltare şi noile posibilităţi de colaborare economică şi financiară. El a insistat că, în noile condiţii, România nu mai are nevoie de credite care să faciliteze debuşeurile industriale ale puterilor economice europene, ci de credite care să ajute efectiv la dezvoltarea economiei româneşti. După scurtele guvernări conduse de generalul Alexandru Averescu (1 an şi 3 luni) şi Barbu Ştirbei (doar 16 zile), Ion I. C. Brătianu revine, la 21 iunie 1927, în fruntea unui nou guvern liberal, în care fratele său Vintilă îşi reia funcţia de ministru de finanţe. Moartea neaşteptată a lui Ion I. C. Brătianu, survenită la 24 noiembrie 1927, îl obligă pe Vintilă I.C. Brătianu să preia atât conducerea PNL, cât şi preşedinţia Consiliului de Miniştri, păstrându-şi, totodată, portofoliul de la finanţe. În acest context, principalele sale preocupări s-au îndreptat spre desăvârşirea reformelor din precedenta guvernare liberală. Un accent deosebit a fost pus pe autorizarea emiterii unui împrumut în vederea stabilizării monetare şi înzestrării economice a ţării. Pentru aceasta, într-un raport prezentat ţării şi Regenţei la 1 octombrie 1928, el şi-a exprimat disponibilitatea pentru „constituirea unui Guvern de solidaritate şi de concordie naţională”. Nerealizându-se un acord asupra continuităţii politicii de consolidare financiară, noul lider al liberalilor a prezentat, la 3 noiembrie 1928, demisia guvernului său. Noul guvern, format de Partidul Naţional Ţărănesc, condus de Iuliu Maniu, a reuşit să obţină împrumutul de stabilizare monetară, dar nu în condiţiile conceptului liberal „Prin noi înşine”, ci în baza principiului contrar, naţional-ţărănist, al „porţilor deschise” în totalitate pentru capitalul străin. Au fost acceptate astfel devalorizarea leului (scăderea conţinutului în aur), concesionarea bogăţiilor statului şi instituirea unui sistem de control străin asupra unor sectoare cheie şi instituţii economice româneşti. România a devenit astfel extrem de vulnerabilă în faţa crizei economice mondiale de la începutul anilor `30, care se apropia cu repeziciune. Marcat, poate, şi de aceste evoluţii, Vintilă I. C. Brătianu şi-a găsit sfârşitul la 22 decembrie 1930, în urma unui atac de apoplexie. Devotamentul său neabătut pentru interesul naţional, dublat de o neobişnuită putere de muncă, dar şi de un veritabil geniu organizatoric şi financiar i-au adus o notorietate târzie, dar şi regretele unanime ale contemporanilor la dispariţia sa neaşteptată. |
